[Fujita Sensei] [Steven Seagal]

   La inceput, baiatul era mai degraba slabut si bolnavicios, preferand lectura cartilor in interiorul casei, dacat joaca afara. In jurul varstei de opt ani, Morihei a inceput sa citeasca din clasicii chinezi, sub indrumarea unui preot Shingon, dar era mai fascinat de esoteria riturilor buddhiste, in special de procedura focului Homa. Ii placea sa asculte legende miraculoase in care apareau sfintii facatori de minuni, En no Gyoja si Kobo Daishi, care si-au petrecut o parte din viata in sacrul district Kumano, nu departe de casa sa. Morihei chiar s-a gandit sa devina el insusi un preot buddhist intr-o buna zi. Ca un antidot la visurile cu ochii deschisi si la comportamentul ciudat al baiatului, Yoroku ii povestea acestuia faptele vestitului strabunic Kichiemon, despre care se spunea ca era unul dintre cei mai puternici samurai ai timpurilor sale si l-a incurajat sa invete sumo si inot. Morihei a devenit treptat mai puternic si a realizat nevoia de a poseda o forta adecvata dupa ce tatal lui a fost atacat noaptea, de o banda angajata de un politician rival. Morihei a parasit scoala secundara dupa un an – orele il plictiseau iar energia sa nervoasa cerea o ocupatie mai practica. Intotdeauna bun la matematica, Morihei s-a inscris la o academie soroban (de abac); in mai putin de douasprezece luni a devenit instructor asistent. Inca adolescent, Morihei s-a angajat ca functionar la un birou local de taxe. A fost un excellent lucrator, dar in timpul exercitarii obligatiilor sale profesionale a fost obligat sa aplice o lege indreptata impotriva fermierilor si a pescarilor. Convins fiind ca prevederile legii erau nedrepte, a demisionat in semn de protest, spre marea suparare a tatalui sau, membru in consiliul local. Yoroku i-a oferit o substantiala suma de bani spunandu-i : “ia acesti bani si incearca sa gaseti ceva care sa-ti placa sa faci cu adevarat”.

     Sperand sa devina un mare comerciant, Morihei a plecat la Tokyo in anul 1901. A reusit sa deschida un mic magazin cu articole de papetarie, dar comertul nu I se potrivea mai bine decat contabilitatea taxelor si afacerea a fost inchisa in cateva luni. In timpul scurtei sale sederi in Tokyo, Morihei a descoperit ca are o mare afinitate pentru artele martiale, facandu-i o reala placere studiul stilului de ju-jitsu, Tenjin Shin’yo. Se pare, de asemenea, ca a studiat putin si kendo. O imbolnavire grava de beri-beri l-a facut sa se intoarca acasa. Scurt timp dupa aceea, la varsta de nouasprezece ani, s-a casatorit cu Itogawa Hatsu.

     Morihei si-a regasit repede sanatatea, dar nu avea nici o ideea asupra urmatoarei etape din viata sa. Nori de furtuna apareau in relatiile dintre Japonia si Rusia asa ca impetuosul tanar a decis sa se inroleze in armata si sa caute aventura. Din pacate, Morihei, care avea foarte putin sub cinci picioare inaltime(150 cm), a fost cu putin sub limita minima ceruta. Extrem de suparat, si-a petrecut urmatoarele luni antrenandu-se singur in munti, atarnandu-se de crengile copacilor cu greutati legate de picioare si executand si alte exercitii de stretching pentru a-si lungi coloana vertebrala cu necesara jumatate de inch (2.5 cm). Morihei a trecut testul la urmatoarea tentativa si in anul 1903 a intrat la infanterie. Energia nemarginita a silitorului soldat a atras atentia superiorilor sai si a fost rapid promovat. Morihei si-a castigat reputatia pentru zelul sau in grelele antrenamente si pentru neobisnuita sa indemanare la lupta cu baioneta. A servit cu distinctie in Manciuria in timpul razboiului Ruso-Japonez din 1904-1905, afisand pentru prima data abilitatea sa deosebita pentru anticiparea atacurilor spunea ca poate simti cand un glont vine catre el chiar inainte ca acesta sa fi fost tras – iar ofiterul sau comandant a vrut sa-l recomande pentru admiterea la Academia Militara Nationala. Pentru diferite motive, Morihei a declinat oferta si a demisionat din viata militara activa. In timpul celor patru ani petrecuti in armata, Morihei si-a imbunatatit mult conditia fizica, transformandu-se intr-o stanca de 180 de pfunzi si a dobandit primul sau menkyo – licenta de predare – pentru o arta martiala, de la Nakai Masakatsu, de la scoala Yagyu Ryu (dojo-ul era situat in Sakai, o suburbia a orasului Osaka, unde Morihei era stationat).

     Morihei s-a intors la ferma si la viata sa de om casatorit, dar nu si-a gasit locul si linistea. Temperamental si iritabil, aproape maniaco-depresiv, a inceput sa actioneze ciudat – incuindu-se in camera sa ore intregi pentru a se ruga, sarind brusc in miezul noptii pentru a face dusuri cu apa rece, postind in munti zile intregi. Ingrijorat de comportamentul ratacitor al fiului sau, Yoroku a construit un dojo pe proprietatea sa si a invitat un practicant de judo, Takagi Kiyoichi, sa predea acolo. Morihei s-a aruncat in practica si dispozitia sa s-a imbunatatit considerabil.

     In timpul acestei perioade, Morihei a intrat sub influenta unui cunoscut invatat, Minakata Kumakusa (care, intamplator, petrecuse multi ani studiind in Anglia si in Statele Unite). Minakata s-a opus cu putere planului guvernamental de introducere a micilor temple sub autoritatea celor mai mari, in primul rand deoarece a simtit ca sentimentele rezidentilor locali ar fi ignorate in acest fel. Morihei a sprijinit pozitia lui Minakata, facand numeroase petitii autoritatilor, scriind scrisori de protest ziarelor, organizand demonstratii si altele asemenea. Implicarea lui Morihei in aceasta actiune i-a crescut interesul pentru politica nationala cand guvernul a solicitat voluntari pentru a se stabili in zonele slab dezvoltate din Hokkaido, Minakata l-a incurajat sa ia in consideratie aceasta posibilitate, in special prin prisma viitoarelor nevoi de hrana ale Japoniei. Spiritul de pionierat al “crearii a ceva sau a nimic” l-a atras pe Morihei; in plus, satul sau avea acum multi fermieri si pescari someri. O intalnire oraseneasca a fost tinuta si mai mult de optzeci de oameni au fost de acord sa emigreze in masa. In primavera anului 1912, Morihei, in varsta de douazeci si noua de ani, impreuna cu sotia sa si cu fetita lor de doi ani, au condus acest grup catre salbaticia Hokkaido-ului.

     Grupul s-a stabilit in neprimitoarea regiune nord-estica insulei, in jurul satului Shirataki. Lucrurile au inceput sub auspicii nu tocmai favorabile – nimeni nu stia sa cultive cartofi si ingheturile timpurii, verile reci si iernile grele au distrus celelalte culturi trei ani la rand. Trebuind sa reziste cu legume salbatice si peste, nu putini pionieri au regretat pasul facut si nu au ezitat sa-l invinuiasca pe Morihei pentru suferintele lor. Din fericire, circumstantele s-au imbunatatit iar cererea de cherestea crescand iar satul a prosperat. Un incendiu care a distrus partea centrala a districtului a fost o lovitura grea, dar, in mare parte datorita eforturilor neincetate ale lui Morihai, totul a fost reconstruit in mai putin de un an. A fost ales in consiliul satului si era cunoscut cu respect, ca si “regele din Shirataki”.

     Puterea musculara teribila a lui Morihei se spune ca era rezultatul anilor de munca grea la taiatul copacilor din Shirataki; in fiecare zi se lupta cu trunchiuri de copac de 100-200 de pfunzi. Un numar de anecdote provin din aceasta perioada : o data a ridicat o caruta trasa de un cal doar cu mainile, dintr-un sant adanc; a invins trei banditi care au incercat sa-l jefuiasca; a calmat un urs furios si si-a impartit pranzul cu el. Cel mai semnificativ eveniment din sederea sa in Hokkaido a fost intalnirea sa cu Takeda Sokaku, mare maestru al scolii Daito-ryu Aiki-jutsu.

     Prin traditie, scoala Daito-ryu a fost fondata in jurul anului 1100 A.D., de catre Minamoto (Genji) Yoshimitsu, descendent de a sasea generatie al Imparatului Seiwa. Yoshikiyo, fiul lui Yoshimitsu, s-a mutat in Koga (prefectura Yamanashi de astazi) si a fondat clanul Takeda; arta a fost transmisa in secret din generatie in generatie. In 1574, Takeda Kunigutsu s-a mutat in Aizu (prefectura Fukushima) unde tehnici speciale “oshiki-uchi” (cunoscute si ca o-dome) erau predate exclusive samurailor de rang inalt din clanul Aizu, pentru urmatorii trei sute de ani.

     De facto, originile Daito-ryu par mai putin vechi si mai prozaice. Takeda Soemon (1758-1853) preda un system cunoscut ca aiki-in-yo-ho, “sistemul aiki al yin si yang”, pe care l-a transmis lui Saigo Tanomo, instructor sef al clanului Aizu. Saigo era pregatit si in stilurile Misoguchi-ryu, de sabie si Koshu-ryu, de strategie si arta militara. Samuraii din Aizu erau suporteri pana la moarte ai vechiului regim militar si au rezistat cu inversunare guvernului Meiji, fiind printer ultimii care au capitulat in 1868. Sigur ca Tanomo a fost ucis in batalia finala dintre fortele imperiale si hotarat sa pastreze onoarea numelui Saigo, sotia acestuia, mama sa si cele cinci fiice alaturi de alti paisprezece membri ai familiei, au comis sinuciderea rituala. Viata lui Tanomo a fost crutata insa in urma acestei tragedii, a devenit preot Shinto in diferite districte si l-a adoptat pe Shida Shiro ca fiu-discipol. Extrem de talentatul Shiro a stapanit tehnicile oshiki-uchi aplicandu-le mai tarziu cu mare eficacitate, in calitate de stea a nou fondatului, de catre Jogoro Kano, Kodokan Judo. La un turneu open desfasurat in anul 1889, instructorul asistent Shiro, I-a infrant pe toti oponentii sai cu tehnica sa yama-arashi (furtuna in munti) din oshiki-uchi, consolidand astfel reputatia Kodokan-ului (povestea lui Shiro a fost popularizata in popularele carti si filme din seria Sugata Sanshiro). Nu mult mai tarziu, Shiro - care intrase intr-o incaierare publica in timp ce profesorul sau Kano calatorea in strainatate – a parasit practica ambelor stiluri, s-a mutat la Nagasaki si s-a devotat tirului clasic cu arcul – kyudo pentru tot restul vietii sale.

     Din fericire, varstnicul Tanomo avea un alt mostenitor valoros : Takeda Sokaku (1860-1943), nepotul lui Soemon (de vreme ce tatal lui Sokaku, Sokichi, s-a concentrat mai mult pe sumo, traditia familiei fusese transferata temporar unui “out-sider”). Sokaku nu era un incepator; de la o varsta frageda obtinuse licenta de instructor a scolii de sabie Ono-ha Itto-ryu si a scolii de lance Hozoin, studiind de asemenea cu “sfantul sabiei” Sakakibara Kenkichi de la scoala Jikishinkage-ryu. Un demon al sabiei, tanarul Sokaku a spulberat dojo-uri din intreaga tara, angajandu-se in mii de intreceri. Aproape ca nu a pierdut niciodata. S-a raportat mai mult de o data ca a luptat cu sabia adevarata; odata a fost implicat intr-o lupta cu un grup de muncitori in constructii si a ucis sapte sau opt dintre acestia. Cand Tanomo i-a transmis ultima tehnica lui Sokaku, in 1898, i-a spus : “ Calea sabiei s-a terminat; de acum inainte fa aceste minunate tehnici, cunoscute tuturor”. Sokaku a modificat tehnicile oshiki-uchi pe baza indelungatei sale experiente practice; a desemnat acest sistem compozit ca “Daito-ryu Aiki-jutsu” si trebuie sa fie considerat pe drept ca fondator al sau. Acum, un invincibil maestru al Aiki, Sokaku a calatorit mult, atragand un mare numar de discipoli era cunoscut ca avand in jur de 30,000 de elevi si discipoli si aproape orice budoka cunoscut in acele timpuri fusese elevul sau intr-un fel au altul. Unul dintre ei era un occidental, un englez pe nume Charles Parry.

     In 1903 Charles Parry, professor de engleza la o scoala secundara din Sendai, calatorea cu trenul la clasa I si i-a cerut insotitorului de vagon sa verifice biletul unui japonez prost imbracat ce calatorea in acel vagon. Cand Sokaku a intrebat de ce numai lui i s-a cerut biletul spre verificare, i s-a raspuns ca domnul strain credea ca el nu are loc in acel vagon de clasa I. Irascibilul si temperamentalul Sokaku a sarit in picioare si a mers catre Parry pentru a-I cere explicatii. Parry s-a ridicat in picioare miscand ambii pumni, sigur de faptul ca inaltimea sa de sase picioare il va intimida pe scundul Sokaku. Acesta a apucat ambele maini ale lui Parry si i-a aplicat ceea ce studentii de astazi ai Aikido denumesc “yonkyo”; durerea l-a pus pe Parry in genunchi iar apoi Sokaku l-a aruncat catre spatele vagonului. Dupa ce si-a cerut umil scuze, Parry a cerut permisiunea sa invete cate ceva din aceasta arta. Povestea continua cu un raport al unei intalniri intre acesta si un reprezentant al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii iar detalii asupra studiilor sale de Daito-ryu au ajuns la Washington; Teddy Roosevelt a auzit despre aceasta si a cerut ca cineva sa fie trimis in Statele Unite pentru a preda. Harada Shinzo din Sendai a fost trimis pentru cateva luni si este posibil ca presedintele S.U.A. sa fi fost introdus in misterele Aiki inaintea lui Ueshiba Morihei.

     Sokaku nu a avut niciodata un dojo permanent al lui, preferand sa atraga discipoli in intalniri ca aceea cu Parry, prin provocarea instructorilor locali de kendo si judo – invinsul devenea elevul castigatorului – si prin demonstratii. Sokaku tinea in mana o bucata de hartie rasucita si cerea unui voluntar sa apuce de celalalt capat; brusc persoana respectiva trebuia sa se ridice de pe jos, de pe podea. Apoi Sokaku isi lasa legate mainile la spate si ii invita pe participanti sa incerce sa il arunce sau sa-l fixeze la sol indiferent de ceea ce incercau acestia sau de directia din care veneau, nu il puteau pune jos; din contra, fiecare dintre ei cadea la podea. In final le cerea tuturor celor prezenti sa-l prinda deodata intr-o clipita toti erau zburati in toate directiile. Un alt truc preferat era acela de a se lasa ridicat de solduri de cinci sau sase dintre cei mai puternici privitori, cumva Sokaku ii facea sa se prabuseasca intr-o secunda cu el deasupra lor unde nu se mai puteau misca pana nu ii lasa sa plece. Nu mai este nevoie sa se spuna, multi au devenit elevii lui dupa ce au asistat la astfel de performante impresionante.

     Morihei a fost prezentat lui Sokaku pentru prima oara in 1915, la un han din Engaru, in Hokkaido. Chiar daca Morihei era un tip dur el insusi – in unele ocazii a si fost confundat cu Sokaku deoarece erau de aceeasi statura – el nu a reprezentat nici o provocare pentru maestrul de Daito-ryu. Imediat, uitand despre orice altceva, Morihei a ramas la han studiind cu Sokaku pentru o luna (oamenii din Shirataki au crezut ca a pierit in viscol), minimum de tehnici cerute pentru certificatul sodden mokuroku, adica 118.

     Dupa intoarcerea sa acasa, Morihei a construit un dojo si l-a invitat pe Sokaku sa locuiasca acolo. In 1917, Morihei a inceput sa-l insoteasca pe Sokaku in calatoriile de instruire, dupa ce anterior isi trimisese familia inapoi la Tanabe, Wakayama, din cauza frigului intens.

     In 1919, de la Tanabe a sosit stirea ca tatal de 76 de ani al lui Morihei, Yoroku, era grav bolnav acesta si-a vandut unele din proprietatile din Shirataki, lasandu-le pe celelalte lui Sokaku si a plecat definitiv din Hokkaido. Pe drumul sau de intoarcere – ce dura cam 10 zile in acele timpuri – Morihei s-a oprit dintr-un impuls la Ayabe, sediul central al noii religii Omoto-kyo despre care auzise recent multe lucruri, pentru a cere efectuarea unui serviciu religios pentru refacerea sanatatii tatalui sau. Acolo l-a intalnit pe Deguchi Onisaburo, Maestrul acestei religii care i-a spus : “tatal tau este mai bine acolo unde merge”.

     Atmosfera de dincolo de cuvinte de la Ayabe l-a invaluit pe Morihei si a ramas acolo pentru trei zile inainte de a-si continua calatoria catre casa. Cand a ajuns acasa, a aflat ca intradevar tatal sau “plecase” intr-un loc mai bun, asa cum prezisese Onosaburo. Foarte stresat si teribil de confuz, Morihei aproape ca nu a mancat sau dormit urmatoarele trei luni; in fiecare noapte pleca catre munte si manuia sabia pana in zori. In final si-a anuntat intentia de a vinde pamantul stramosesc si de a se muta la Ayabe pentru a studia Omoto-kyo.

     La fel ca si multe din noile religii ale Japoniei, Omoto-kyo, “Invataturile Marii Origini”, era o mixtura a mitologiei Shinto, a samanismului, a credintei in soarta si a cultului personalitatii. Atunci, la maximul popularitatii sale, cu mai mult de doua milioane de aderenti, fusese fondata de Deguchi Nao, o fermiera semi-analfabeta pentru care prima parte a vietii nu a fost altceva decat o mizerie crunta. Afectata de saracie inca de la nastere, a fost fortata sa lucreze ca fata in casa de la varsta de zece ani casatoria ei cu cel mai sarac fermier dintr-un sat sarac a fost tragica – din cei opt copii ai ei, trei au murit de foarte mici, doi au fugit de acasa si doi si-au pierdut mintile. Dupa moartea sotului, survenita cand ea avea cincizeci de ani, Nao a fost obligate sa vanda vechituri pentru a-si castiga existenta. In 1892 a avut o revelatie de la Tenchi-kane-no-kami, marele zeu al Universului, ca un Messia trebuia sa vina si sa fondeze Regatul lui Dumnezeu pe pamant si ca ea trebuie sa fie profetul lui.

     In 1898, Nao l-a intalnit pe tanarul si inteligentul Ueda Kisaburo, care afirma ca isi parasise trupul odata si ca facuse turul tuturor regiunilor din lumea spirituala si ca invatase toate secretele cosmosului. Nao l-a recunoscut pe Kisaburo (care si-a schimbat ulterior numele in Onisaburo) ca fiind salvatorul promis si dupa ce acesta s-a casatorit cu fiica lui Nao, Sumiko, au fondat impreuna o secta religioasa.

     Cand Morihei si-a anuntat decizia de a se muta la Ayabe si sa studieze Omoto-kyo, toti prietenii si familia, inclusive sotia sa, au crezut ca a innebunit. Indiferent, nu a putut fi determinat sa se razgandeasca si in primavera anului 1920 el si familia sa au inchiriat o casa langa templul principal al Omoto-kyo (acest an a fost fara indoiala cel mai plin de incercari din viata lui Morihei. In plus fata de moartea tatalui sau si de dureroasa decizie de a abandona pamantul familiei din Tanabe, ambii sai fii, Takamori de trei ani si Kuniji de un an, au fost afectati de un virus si au murit amandoi, la un interval de trei saptamani. Singurul sau fiu supravietuitor, Kisshomaru, s-a nascut in 1921).

     Pentru urmatorii opt ani, Morihei a servit ca asistent al lui Onisaburo, predand budo la “Ueshiba Juku”, a condus brigada locala de pompieri, a fost fermier si a studiat doctrinele Omoto-kyo, in special chinkon-kishin, “calmarea spiritului si intoarcerea la divinitate”.

     Onosaburo era un avocat al rezistentei non-violente si al dezarmarii universale care odata a spus : “armamentul si razboiul sunt mijloacele prin care proprietarii si capitalistii fac profituri, in timp ce saracii trebuie sa sufere; nu este in lume nimic mai daunator decat razboiul si nimic mai prostesc decat armamentul”. De ce atunci l-a primit cu multumire pe artistul martial Ueshiba Morihei, de ce a construit un dojo pentru el si le-a spus tinerilor membri ai Omoto-kyo sa studieze acolo? Onisaburo a realizat ca scopul lui Morihei pe pamant era sa “predea adevaratul inteles al budo”: sa opreasca toateluptele si conflictele.

     Onisaburo avea constant probleme cu autoritatile din cauza pozitiei sale pacifiste si al realei sale convingeri ca el era salvatorul lumii si ca ar fi trebuit sa fie declarat imparat si sa i se permita sa conduca guvernul. In 1921 a fost arestat sub acuzatia de lese majeste, dar eliberat cateva luni mai tarziu cu ocazia amnistiei generale acordata la moartea Imparatului Taisho.

     In 1924 Onisaburo a gandit o bizara schema de a fonda un “Sfant Regat pe Pamant”  in Mongolia, loc al “Noului Ierusalim”, cu ajutorul mai multor grupari religioase chineze si coreene. Odata unite marile traditii religioase ale Asiei, credea el, restul lumii ar fi putut fi organizat intr-o asociatie a iubirii si a fratiei, sub conducerea sa. De vreme ce Onisaburo era sub constanta supraveghere a politiei, grupul de cinci barbati, printre care si Morihei ce actiona ca bodyguard, s-a constituit intr-un secret deplin.

   Sosind in China in luna februarie, Onisaburo s-a proclamat ca fiind Dalai Lama, incarnare a lui Buddha Maitreya, pe care il astepta toata lumea. Gazdele sale chineze nu au fost impresionate, si numai dupa numeroase dificultati si aventuri (in care abilitatea lui Morihei de a evita gloantele s-a dovedit foarte folositoare), si-au atins destinatia propusa. In orice caz, grupul a alarmat cumva pe lorzii locali, care i-au arestat prompt, i-au pus in fiare si i-au dus la locul de executie pentru a fi impuscati. Din fericire, consulul japonez a intervenit si salvatorul impreuna cu grupul sau au fost salvati in ultima secunda. Membrii acestei expeditii mondene s-au intors ca si eroi in luna iulie a aceluiasi an. (Onisaburo, sotia sa si cincizeci de adepti au fost arestati in 1935 si condamnati la inchisoare pe viata; toate cladirile Omoto-kyo au fost dinamitate si intreaga miscare a fost inabusita. Onisaburo a fost eliberat pe cautiune in 1942 si si-a petrecut ultimii sase ai ai vietii studiind, compunand poezii si lucrand vase de lut. Omoto-kyo a fost refacuta dupa razboi, dar nu s-a refacut niciodata dupa moartea carismaticului Onisaburo; in prezent numara, poate, doua sute de mii de membrii).

     Studiul Omoto-kyo si asocierea sa cu Onisaburo, au afectat profund viata lui Morihei. Chiar si relatia sa cu Sokaku a fost influentata. In 1922, Morihei l-a invitat pe Sokaku la Ayabe, pentru o sedere de sase luni iar Sokaku i-a acordat permisiunea de a preda si de a actiona ca instructor (shihan-dai) de Daito-ryu Aiki-jutsu (relatia intre Daito-ryu si Aikido este dificil de clarificat. Au mai fost cel putin douazeci de persoane carora li s-a acordat licenta de a preda, de catre Sokaku si Morihei nu a primit niciodata “transmisia completa” [soden] a tehnicilor de Daito-ryu). Morihei a precizat ca in timp ce Sokaku i-a deschis ochii asupra esentei budo, iluminarea sa a venit prin experienta Omoto-kyo. Asa cum se relateaza, Onisaburo l-a sfatuit pe Morihei sa isi inceapa propria sa traditie de vreme ce metodele Daito-ryu erau prea orientate pe lupta si nu puteau servi ca un mijloc pentru uniunea oamenilor cu Dumnezeu si pentru promovarea armoniei printre toti oamenii. Chiar de la inceput, cele doua sisteme au diferit mult atat ca si conceptie cat si ca executie. Nu este mai putin adevarat ca Sokaku a continuat sa-l viziteze pe Morihei aproape in fiecare an, pana la moartea sa, survenita in 1943, chiar dupa ce Morihei a avut propriul sau centru de antrenament la Tokyo. Morihei si-a respectat intotdeauna indatoririle tratandu-l pe Sokaku cu tot respectul cuvenit maestrului. Convorbirile sale apropiate cu Onisaburo, din China, au avut de asemenea un mare  efect asupra lui Morihei. De la intoarcerea sa la Ayabe, s-a antrenat mai intens ca niciodata, inarmandu-i pe discipolii sai cu sabii adevarate si ordonandu-le sa incerce sa-l taie in doua. Ceva se intampla si in lumea spirituala : in fiecare dimineata la ora unsprezece, camera in care locuia Morihei, era zguduita violent de un sunet nepamantean emis din altarul familiei iar in fiecare dimineata, la ora noua, un sunet formidabil “whoosh” era auzit, ca si cum un mare obiect ar fi trecut prin apropiere.

     Intr-o zi de primavara a anului 1925, un instructor de kendo, dorind sa testeze reputatia lui Morihei, a facut o vizita la dojo-ul din Ayabe. Bazandu-se pe cel de-al saselea simt – “un flash de lumina indica directia atacului” – Morihei a evitat cu usurinta taieturile si impungerile sabiei de lemn a instructorului de kendo. Dupa ce acesta a plecat, Morihei s-a dus in gradina sa se odihneasca. Brusc, s-a simtit imbaiat intr-o lumina paradisiaca, pamantul s-a transformat intr-un nor auriu care s-a ridicat si a intrat in corpul lui. Morihei si-a imaginat ca a fost transformat intr-o fiinta aurie care umplea spatiul, bariera dintre lumea spirituala si cea materiala s-a prabusit – “sunt Universul”. A realizat ca adevaratul scop al budo era iubirea, iubirea care bucura si hranaste toate fiintele. Morihei avea patruzeci si doi de ani.

     Ueshiba Juku din Ayabe era destinata initial devotatilor Omoto-kyo, dar faima lui Morihei s-a raspandit si printre cei care nu urmau doctrina, in special printre militari, care aplicau pentru a fi admisi. Cazul lui Tomiki Kenji, judoka si mai tarziu fondator al sistemului Tomiki de Aikido, era tipic. Cand doi dintre prietenii sai, studenti ai lui Morihei, l-au chemat sa-l cunoasca pe maestrul lor, Tomiki a refuzat si a spus, “am auzit despre Ueshiba si demonstratiile sale false daca voi accepta o intalnire cu un om de patruzeci si doi de ani si-l voi face de ras, toti prietenii mei vor rade de mine”. I s-a promis ca intalnirea nu va fi dezvaluita nimanui, asa ca Tomiki a acceptat. Tomiki a fost prezentat si s-a miscat increzator  catre Morihei, dar instantaneu s-a trezit fixat la podea. A mai cerut o sansa, de data aceasta gata sa dea totul. A sfarsit in cealalta parte a dojo-ului, s-a ridicat si s-a repezit din nou; dupa ce a lovit podeaua pentru a doua oara, s-a inclinat si a spus : “sper sa devin discipolul dumneavoastra”.

     Morihei a petrecut mult din anii 1925-1926 la Tokyo, predand la cererea amiralului Takeshita si a altor oameni influenti. Oboseala atator drumuri si-a cerut obolul. Morihei a lesinat dupa un antrenament iar doctorul i-a recomandat odihna totala (chiar atunci cand Morihei era ocazional bolnav, era capabil sa isi efectueze tehnicile sale aiki in mod liber. Aiki este poate cel din urma exemplu al triumfului mintii asupra materiei. Puterea Ki-ului nu este niciodata diminuata si nu depinde de conditia fizica a individului. De exemplu, aproape de sfarsitul vietii sale, Sokaku insista sa-si efectueze antrenamentele obisnuite, in ciuda faptului ca partea dreapta a corpului sau era paralizata ca urmare a unui atac cerebral si se spune ca pe patul de moarte a proiectat unsase dan de judo).

     Dupa o sedere de sase luni la Ayabe, sanatatea lui Morihei s-a refacut. Onisaburo l-a incurajat sa se separe de organizatia Omoto-kyo, sa se mute la Tokyo si sa-si caute propria si unica sa “cale”. In 1927, Morihei si familia sa, au inchiriat o casa in Sarumachi, in districtul Shiba Shirogane din Tokyo iar Morihei a inceput sa predea intr-o sala de billiard reamenajata a printului Shimazu, unul dintre primii sai sustinatori. In 1928, Morihei s-a mutat intr-un loc mai mare in Kuruma-machi. Din cauza ca numarul de doritori sa practice crestea, a fost achizitionat un teren pentru un dojo si pentru o resedinta in Ushigome (locul actual al dojo-ului central). Pe cand noul dojo era construit, Kano Jigoro a facut o vizita la locul unde temporar se faceauantrenamentele, in Meijiro. Dupa ce a asistat la tehnicile de aiki ale lui Morihei Jigoro a declarat : “acesta este idealul meu despre budo-adevaratul judo”. A trimis cativa dintre discipolii sai de frunte sa studieze cu Morihei unul dintre ei, Mochizuki Minoru a dezvoltat mai tarziu propriul sau sistem de Aikido.

     In 1931, dojo-ul din Ushigome, denumit “Kobukan” a fost terminat. O societatea denumita “Societatea pentru promovarea budo” a fost constituita in 1932, avandu-l pe Morihei ca instructor sef. Shioda Gozo, cel care a creat ulterior Yoshinkan Aikido, a devenit discipol in acea perioada. Intotdeuna a fost o relatie stransa intre Aikido si sabie – Sokaku si Morihei erau probabil cei mai buni luptatori cu sabia ai timpurilor lor – si pentru o perioada a existat si un departament de kendo la Kobukan. Morihei, evident ingrijorat ca studiosul sau fiu Kisshomaru nu ar fi fost capabil sa ii urmeze, l-a adoptat pe un tanar kendoka, Nakakura Kiyoshi, in familia Ueshiba, dar acesta a plecat cativa ani mai tarziu, din motive nespecificate. Pana la izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Morihei era extrem de ocupat de predatul la Kobukan, la fel ca si de orele speciale de predat pe care le avea la cele mai mari academii militare si de politie (dadea lectii si actorilor, dansatorilor si luptatorilor de sumo). Aici sunt cateva din multele povesti interesante ce dateaza din acea perioada.

     Faimosul general Miura, un erou al razboiului Ruso-Japonez, fusese student al Daito-ryu si auzise despre Morihei de la Sokaku. Intr-o zi a observat o pancarta pe care scria “Ueshiba dojo” si a intrat pentru a vedea ce are de oferit acest “coleg-discipol”. Chiar daca Miura a fost cinic la inceput, a fost foarte impresionat de ceea ce a vazut si a decis sa studieze cu Morihei. Insa, incomplet convis de abilitatea lui Morihei, Miura a aranjat un antrenament la Academia Militara Toyama. Studentii de la jukendo (lupta cu baioneta) de acolo, erau cunoscuti pentru ferocitatea, marimea si puterea lor. Ei l-au rugat pe Morihei sa poarte armura de protectie deoarece ar fi putut fi cam dur altfel. Morihei a refuzat spunand “ utilizati baionete de lemn, asa ca nu va ingrijorati. Veti ataca unul cate unul? “

     “Bineinteles” a fost raspunsul lor.

     “In budo-ul meu, noi asteptam intotdeauna atacuri din toate partile. Va rog sa veniti in grup”.

     Neincrezator, doar un student a pasit in fata. Cand ceilalti l-au vazut aterizand pe spate, au abandonat orice rezerva si s-au miscat cu totii. Nici unul nu a reusit sa-l atinga pe Morihei. Un incident similar s-a petrecut la Academia de Politie Militara. Cei ce se antrenau acolo erau foarte brutali si intr-o zi au incercat sa-si surprinda instructorul. De obicei, 20 sau 30 de persoane participau la antrenamente, dar in acea zi a aparut un singur om. Morihei a tinut o scurta lectie si a iesit in curte pentru a se intoarce acasa. Deodata, membrii clasei, inarmati cu sabii de lemn, bete si baionete au sarit sa-l “intampine” pe Morihei. In maniera sa obisnuita, a evitat toate atacurile si a iesit pe poarta ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

     La sediul central al politiei din Osaka, Morihei tinea o lectie si a cerut la cinci dintre cei mai mari ofiteri, sa-l fixeze la podea – unul dintre ei strangulandu-l iar ceilalti fixand fiecare cate un membru. Chiar daca intreg corpul lui Morihei era sub greutatea politistilor, intr-o secunda toti au fost azvarliti de pe el. Observatorii au remarcat cu mare greutate vreo miscare, iar cand oamenii ce-l tineau au fost intrebati , au spus : “la inceput cand il tineam corpul lui era moale ca matasea; cand a emis un kiai scurt a devenit ca o bucata de fier si am fost aruncati”. Omul care il strangula a afirmat ca si-a simtit mainile smulse de pe gatul lui Morihei. Morihei a ras tachinandu-i : “ar trebui sa invatati tehnici mai bune de fixare daca veti avea de-a face cu criminali periculosi”.  Morihei le-a spus uchi-deshi-lor sai ca daca il vor prinde vreodata fara garda, chiar si un singur moment, le va oferi tuturor o masa fastuoasa. Zi si noapte, acestia incercau sa se furiseze fara a-l preveni; chiar si cand dormea, de indata ce se apropiau de Morihei, acesta se trezea. De fapt, ei credeau ca nici nu doarme si ca poate sufera de vreo disfunctie neuronala asa ca au cerut unui medic sa-l consulte. “Ma simt bine” a spus Morihei. “De ce ati chemat medicul”? Ei au povestit despre misiunile lor nocturne si cum, observand ca nu pare sa se odihneasca, au presupus ca era bolnav. “ Dormeam” i-a asigurat Morihei. “Raze invizibile emana din corpul meu si ori de cate ori cineva se apropie la mai putin de 10-15 picioare de mine, simt prezenta sa chiar si in somn”. Intr-o maniera similara, Shirata Rinjiro sensei isi aminteste ca impreuna cu un alt tanar uchi-deshi se strecurau ocazional noapte, afara, pentru a se bucura de o modesta seara in oras. Chiar daca Morihei dormea intr-o camera departata de iesirea dojo-ului ai discipolii isi luau toate precautiile pentru a nu face nici un zgomot, invariabil a doua zi Fondatorul ii intreba “unde ati fost voi azi noapte?”.

     Intr-o zi Morihei calatorea intr-un tren aglomerat cu unii dintre discipolii sai. Omul de langa el a “inghetat” deodata cu o expresie ciudata pe fata Morihei se parea ca il cunoaste deoarece ii zambea. La urmatoarea oprire i-a spus : “valea”! si omul a coborat din tren. “Cine a fost acesta”? au intrebat elevii? “Un hot de buzunare”, a raspuns Morihei.

     Vorbind despre trenuri, Morihei era probabil cel mai pretentios calator din tara. Insista sa fie in gara cu cel putin o ora inainte de plecarea trenului, ceea ce nu era rau, mai rau era obiceiul sa se suie in tren cu mai multi insotitori si bagaje chiar cu putin timp inainte de plecarea trenului ca dupa aceea sa spuna ca nu mai vrea sa mearga nicaieri si sa coboare. Hipersensibil la cea mai mica schimbare a dispozitiei, Morihei isi schimba frecvent si in mod capricios planurile. Discipolii sai nu stiau niciodata la ce sa astepte – era poate metoda lui Morihei de a-i tine in alerta? – si nu accepta din partea lor un comportament lipsit de atentie sau de implicare.

     Unul dintre primii discipoli ai lui Morihei era Niki Kenzo, “doctorul orez maro”, un avocet al alimentatiei sanatoase. Chiar daca lui Morihei nu-i prea pasa de orezul maro – avea probleme in a-l digera – prefera mancarea simpla: legume si peste. Arma sa secreta era supa pe pui; ori de cate ori simtea ca ceva nu era in regula, bea cate un bol de supa. Spre deosebire de majoritatea budoka, Morihei nu beaaprope niciodata sake.

     Discipolii sai l-au intrebat odata daca faptele atribuite ninja – de exemplu daca devin invizibili, daca merg pe apa – erau cu adevarat reale. “Ati privit prea multe filme” a spus Morihei. “Luati-va sabiile si am sa va fac o reala demonstratie de ninjutsu”. Zece sau mai multi discipoli l-au inconjurat pe Morihei, aflat in mijlocul dojo-ului si, de indata ce-au atacat, au simtit un curent de aer iar Morihei a disparut. “Sunt aici, sunt aici”! l-au auzit pe Morihei strigandu-I de pe scara de la etajul al doilea, douazaci de picioare mai sus. Mai tarziu insa, a devenit foarte suparat cand i s-a cerut din nou sa arate “trucuri” ninja : “incercati sa ma omorati doar pentru a va amuza? De fiecare data cand cineva face astfel de tehnici, viata sa se reduce cu 5 sau 10 ani”.

     Chiar si cand Morihei si-a pierdut agilitatea, fiul sau Kisshomaru isi aminteste bine un incident petrecut cand era elev la scoala primara. A intrat in lupta cu un baiat american care locuia in apropiere acesta a inceput sa arunce cu pietre si Morihei, care a simtit ca ceva nu este in regula, a iesit in fuga in strada, dar a alunecat intr-o baltoaca, permitandu-i baiatului sa scape. Nici pana in aceasta zi, Kisshomaru este nesigur daca Morihei era furios pe baiatul American ca arunca cu pietre sau pe fiul sau – atunci un copil slab si lipsit de spirit – care daduse inapoi in fata provocarii.

     Daca budo-ul lui Morihei propovaduia iubirea si pacea, care era atitudinea sa fata de marele razboi est asiatic? Spre deosebire de Onisaburo, care nu si-a abandonat niciodata principiile pacifiste si a mers la inchisoare pentru credinta sa, Morihei aparea ca un suporter fervent al cauzei imperiale. Preda la multe academii militare, multi dintre discipolii sai fiind dintre cei ce conduceau razboiul, a mers in Manciuria ca oaspete al guvernului marioneta de acolo si asa mai departe. Insa Kisshomaru a scris ca si inainte de inceperea razboiului si in timpul acestuia, l-a auzit pe tatal sau plangandu-se amar, “armata este dominata de prosti ignoranti ai conducerii statului si ai idealurilor religioase, care macelaresc civili inocenti fara nici o discriminare si distrug totul in calea lor. Ei actioneaza in totala contradictie cu vointa zeilor si vor ajunge cu siguranta la un sfarsit rau. Adevaratul budo hraneste viata si sprijina pacea, iubirea si respectul si nu distrug lumea in bucati cu armele”. Morihei a marturisit ca mutarea sa la dojo-ul din Iwama a fost ordonata de o “comanda divina”; a prevazut ca razboiul nu se va sfarsi bine pentru Japonia si a sperat ca Aikido ca deveni crezul unei noi epoci.Razboiul a golit Kobukan dojo iar Morihei, obosit de viata din oras si de sarcina de a administra o sala mare, s-a intors la pamant unde putea in mod ideal sa combine activitatea agricola cu budo, doua lucruri care creaza viata si purifica inima. Deseori spunea “budo si agricultura sunt una”. Morihei a lasat dojo-ul din oras fiului sau, a demisionat din toate pozitiile oficiale si a parasit Tokyo impreuna cu sotia sa pentru a se stabili pe proprietatea lor, cumparata in urma cu cativa ani, in satul Iwama din prefectura Ibaragi. Morihei a trait acolo linistit pentru tot restul vietii sale, practicand, studiind, practicand agricultura si supraveghiind constructia altarului Aikido si a dojo-ului Shuren. Iwama poate fi considerate ca locul de nastere al Aiki-do, “calea aroniei”. Inainte ca Morihei sa se mute acolo, sistemul sau era denumit Aiki-jutsu, apoi

     Aiki-budo care erau mai degrama forme primare ale artei decat cai spirituale. Incepand cu anul 1942 – cand a aparut numele Aikido si a fost pentru prima oara folosit – pana in 1952, Morihei a consolidat tehnicile si a perfectat filosofia religioasa a Aikido.

     In perioada de dupa capitularea Japoniei, discipolii sai au crezut ca Aikido va inceta sa existe, dar Morihei era increzator ca, dimpotriva, Aikido va inflori si ca adevaratele sale valori vor deveni cunoscute in intreaga lume. In 1948, Aikikai (Asociatia Aiki) a fost formata pentru a promova Aikido in Japonia si in strainatate.

     Morihei a lasat organizatia fiului sau si discipolilor sai de varf, preferand sa-si continue antrenamentele la Iwama. Se trezea in fiecare dimineata la ora 5 (in zilele de post la ora 3), se ruga si medita pentru cateva ore, iar apoi mergea la munca campului sau studia, in functie de vreme. In fiecare seara conducea sesiunea de antrenament. Saito Morihiro, fostul instructor sef de la Iwama dojo, isi aminteste : “Cand Fondatorul medita, aerul era impregnat cu o spiritualitate grava, intense, dar atunci cand termina simteam caldura dragostei si compasiunii sale”. Agricultura si Aikido erau viata sa iar lumea era dojo-ul sau.

     Rapida difuzare a Aikido dupa razboi sub conducerea Hombu dojo, acum o cladire cu trei etaje in Tokyo, este deja o poveste binecunoscuta. Morihei a devenit faimos in intreaga lume ca si “O-Sensei”, Maestrul Aikido si a primit un numar de decoratii de la guvernul japonez.

     Chiar la sfarsitul vietii sale, Morihei si-a rafinat si si-a imbunatatit tehnicile, neuitand niciodata sa se antreneze din greu. In prima parte a primaverii anului 1969 Morihei s-a imbolnavit, si i-a spus lui Kisshomaru ca “Dumnezeu ma cheama…”. Spitalizat a fost diagnosticat cu un cancer al ficatului (pe parcursul intregii sale vieti Morihei a avut frecvente probleme cu ficatul si stomacul. A dat vina pentru aceste probleme pe un concurs de baut apa de mare, pe care l-a avut cu un practicant japonez de yoga si care-l provoca pe Onisaburo sau pe unul dintre adeptii sai. O cauza mai probabila o constituia antrenamentul intensiv). S-a intors acasa la cererea sa de a fi aproape de dojo. Chiar atunci cand nu a mai fost apt din punct de vedere fizic sa conduca antrenamentele, putea spune exact ce se intampla, numai ascultand sunetele din dojo. Aceia care erau impreuna cu el, spuneau ca niciodata nu fusese atat de puternic – corpul sau se redusese pana la aproape nimic, dar era atat de greu incat zece dintre cei mai puternici discipoli nu-l puteau ridica de jos.

     In 15 aprilie, starea lui s-a inrautatit brusc, cum multii sau prieteni si discipoli ii dadeau telefoane de ramas bun, le dadea ultimele instructiuni : “Aikido este pentru intreaga lume. Nu va antrenati din motive egoiste, ci pentru toti oamenii de pretutindeni”. Dimineata devreme, in 26 aprilie 1969, Morihei, in varsta de 86 de ani, a luat mana fiului sau, a zambit, a spus “ai grija de lucruri” si a murit.

     Cenusa lui Morihei a fost ingropata in templul familiei din Tanabe, iar mese din parul sau au fost duse la altarele din Ayabe, la Aiki Shrine si la Kumano Juku Dojo (al lui Hikitsuchi Michio). In fiecare an, la 29 aprilie se tine un serviciu memorial la Aiki Shrine in Iwama.

[Fujita Sensei] [Steven Seagal]